CARTE DE BUCATE BOIERESTI 200 DE RETETE CERCATE DE BUCATE, PRAJITURI SI ALTE TREBI GOSPODARESTI - MIHAIL KOGALNICEANU, KOSTACHE NEGRUZZI

MIHAIL KOGALNICEANU

Mihail Kogălniceanu (cunoscut și ca Mihail Cogâlniceanu sau Michel de Kogalnitchan; 6 septembrie 1817 – 1 iulie 1891) a fost un om de stat liberal, avocat, istoric și publicist român; a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea Principatelor Dunărene din 1859, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, iar mai târziu a fost ministru de Externe sub Carol I. A fost de mai multe ori ministru de Interne sub Cuza și sub Carol. Cu un spirit enciclopedic, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale. Aflat de partea curentului liberal moderat pentru cea mai mare parte a vieții, și-a început cariera politică drept colaborator al domnitorului Mihail Sturdza, în timp ce conducea Teatrul din Iași și scotea mai multe publicații împreună cu poetul Vasile Alecsandri și cu activistul Ion Ghica. După ce a redactat influenta revistă Dacia Literară și a fost profesor la Academia Mihăileană, Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului său inaugural de inspirație național-romantică din 1843. A fost ideologul eșuatei revoluții moldovene de la 1848, al cărei document principal, Dorințele partidei naționale din Moldova, l-a redactat el.
După Războiul Crimeii (1853–1856), împreună cu domnitorul Grigore Alexandru Ghica, Kogălniceanu a fost responsabil de elaborarea legislației pentru abolirea robiei romilor. Alături de Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a avut un rol important în alegerile pentru Divanul ad-hoc și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său de o viață, la domnie. Kogălniceanu a promovat legi pentru desființarea rangurilor și a titlurilor tradiționale și pentru secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale de reformă agrară au dus la un vot de blam, ceea ce l-a determinat pe Cuza să le impună printr-o lovitură de stat în mai 1864. Totuși, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma propriilor conflicte cu domnitorul.
Pes te un deceniu, a contribuit la înființarea Partidului Național Liberal, apoi a avut un rol important în decizia României de a intra în Războiul ruso-turc din 1877–1878, alegere care a consacrat independența țării. A fost, de asemenea, esențial în dobândirea și, ulterior, colonizarea regiunii Dobrogea de Nord. În ultimii ani de viață, a fost membru de seamă și, la un moment dat, președinte al Academiei Române, iar pentru scurt timp a fost reprezentantul României în Franța.