Carti scrise de autor(i) Andrei Oțetea

ANDREI OTETEA

Andrei Oțetea (24 iulie [s.v. 5 august] 1894–21 martie 1977) a fost un istoric român născut în Austro-Ungaria.
Născut în Sibiel, sat din Mărginimea Sibiului, Oțetea a urmat școala ortodoxă românească din localitate, apoi a intrat la Liceul de Stat Maghiar din Sibiu. Atitudinea sa proromânească a provocat conflicte cu un profesor de istorie, ceea ce l-a determinat să se transfere la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. Printre colegii săi de clasă s-au numărat Lucian Blaga, Nicolae Colan și Dumitru D. Roșca.
În toamna anului 1919, după unirea Transilvaniei cu România, Oțetea și Roșca au făcut parte dintr-un grup de tineri trimiși de ASTRA să studieze în Franța. În câteva zile, au cunoscut un grup de tineri din vestul Moldovei, printre care Mihai Ralea, cu care s-au împrietenit pe viață. Oțetea a studiat italiana și franceza la Sorbona și a urmat cursuri și la Sciences Po. Printre profesorii săi s-au numărat André Siegfried, Henri Hauvette, Henri Hauser și Charles Diehl. A susținut două teze de doctorat despre Francesco Guicciardini, în 1926 (în franceză) și în 1927 (în italiană).
După întoarcerea în România, în 1927, Oțetea a fost numit la catedra de istorie universală modernă și contemporană a Universității din Iași, ajungând în cele din urmă profesor titular. Între 1935 și 1947 a ocupat funcții în conducerea universității. Între 1939 și 1947 a condus, cu intermitențe, Teatrul Național din Iași. În 1947, cu puțin timp înainte de instaurarea regimului comunist, a devenit profesor de istorie universală și prorector al Universității din București. Printre studenții săi s-au numărat Florin Constantiniu, Șerban Papacostea și Dan Berindei.
În 1947–1948, iar apoi din 1956 până în 1970, Oțetea a condus Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a răspuns de publicarea unor lucrări de specialitate. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1955. Oțetea a murit la Paris în martie 1977 și a fost înmormântat la Sibiel o săptămână mai târziu.