VISUL PROFETIC - N. PORSENNA

N. PORSENNA

N. Porsenna (pseudonimul lui Nicu Porsena Ionescu, cunoscut și ca Nicu Porsenna sau Porsena; 13 ianuarie 1892 – 18 ianuarie 1971) a fost un avocat, scriitor, editor, psiholog social și om politic român, activ și ca cercetător al fenomenelor paranormale. Născut într-o familie de tipograf de succes, a cărui afacere a moștenit-o la 20 de ani, și-a început cariera literară, precum și participarea de-o viață la polemici, pe când era elev la Colegiul Național Matei Basarab. Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial atrăsese atenția ca organizator studențesc, povestitor modernist și ziarist la Flacăra, întemeindu-și și propriul ziar efemer, Latinul. În anii neutralității României, Porsenna a oscilat între un sprijin puternic pentru Antanta (sugerat într-o dramă în versuri scrisă împreună cu Scarlat Froda) și o poziție mai prudentă, apropiată de cea a mentorului său politic, Alexandru Marghiloman. La declararea războiului de către România, s-a înrolat ca cadet de artilerie și a luptat cu distincție în campaniile următoare.

Porsenna s-a întors la viața civilă după capitularea de la începutul anului 1918 și a întemeiat cotidianul Arena, posibil ca angajat al prietenului său controversat, Alfred Hefter-Hidalgo. Ziarul îl susținea pe Marghiloman, devenit prim-ministru „germanofil” al României; Porsenna a aderat la conservatorii aflați la guvernare înaintea alegerilor din mai 1918, câștigând un mandat în Adunarea Deputaților și dobândind reputația de orator plictisitor. Mandatul său, de doar câteva luni, a coincis cu o schimbare radicală a situației internaționale, Puterile Centrale nereușind să își consolideze câștigurile. Porsenna a supraviețuit căderii lui Marghiloman și, la începutul anilor 1920, a fost asociat cu Partidul Național Liberal, care renăștea (și era proantantist). Această etapă s-a încheiat în 1922, când a pus sub semnul întrebării politicile administrative românești din Basarabia, stârnind o controversă națională. După această ruptură, Porsenna s-a aliat cu extrema dreaptă a naționalismului românesc, de partea Ligii Apărării Național-Creștine, apoi a intrat în Frontul Românesc ca consilier județean în Ilfov și, în cele din urmă, a devenit simpatizant al Gărzii de Fier. Eseurile sale de psihologie națională contestau totuși unele dintre tezele centrale ale naționaliștilor, iar critica adusă decanului naționalist Nicolae Iorga a contribuit la marginalizarea sa politică.

Porsenna și-a reclădit cariera în domeniul editorial, dar activitatea sa de romancier a fost în mare parte ignorată sau, în general, privită cu antipatie de criticii interbelici. A cheltuit bani proprii pentru a produce o versiune cinematografică a romanului său Se-aprind făcliile, apărută chiar când începuse al Doilea Război Mondial. Regimul lui Ion Antonescu, aliat cu naziștii, l-a repartizat la Ministerul Muncii, unde a devenit susținător al protecției sociale și doctrinar al corporatismului; în paralel, a început o carieră celebră de traducător din literatura universală, axată mai ales pe poezia lui Oscar Wilde și Edgar Allan Poe. Asocierea cu regimul Antonescu a dus la decăderea sa odată cu schimbarea de alianțe a României: deși a rămas activ în Partidul Țărănesc-Democrat al lui Lupu, și-a pierdut toate privilegiile politice. Preluarea puterii de către comuniști în 1948 l-a împins în ascundere și într-o izolare aproape totală, determinând Securitatea să creadă că fugise din țară.

Porsenna a fost în cele din urmă denunțat și arestat în 1957, apoi judecat, alături de Petre Țuțea, sub acuzația de conspirație pentru aducerea la putere a Gărzii de Fier. Deși a acumulat o condamnare de 50 de ani, a fost amnistiat în timpul liberalizării din 1964. Până atunci era aproape complet invalidat de boala Parkinson și își dicta traducerile unui asistent. Relaxarea cenzurii comuniste i-a permis să publice o parte din lucrările sale în acest domeniu, inclusiv o versiune definitivă și foarte bine vândută a Baladei Reading-ului. Aceasta a apărut la începutul lui 1971, imediat după moartea lui Porsenna într-un spital. Unele dintre contribuțiile sale în științele sociale și în parapsihologie au primit ocazional recenzii favorabile înainte de sfârșitul comunismului, în decembrie 1989, după care văduva sa octogenară, Zoe, a încercat să obțină republicarea și reevaluarea celor mai multe dintre ele.