VERSURI - GEO DUMITRESCU

GEO DUMITRESCU

Geo Dumitrescu (născut Gheorghe Dumitrescu; 17 mai 1920 – 28 septembrie 2004) a fost poet și traducător român.

S-a născut la București; părinții săi au fost Vasile Oprea (care și-a schimbat numele în Vasile Dumitrescu), meșteșugar și proprietar al unui mic magazin și atelier de încălțăminte, și soția sa Aurelia (născută Buiculescu). Între 1930 și 1939 a urmat Liceul „Marele Voievod Mihai” din orașul natal. Între 1939 și 1944 a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, dar nu și-a susținut examenul de licență. A debutat în decembrie 1939 cu poezia „Cântec”, apărută în revista Cadran sub pseudonimul Vladimir Ierunca; între 1939 și 1940 a făcut parte din cercul revistei. În 1941 a înființat și condus revista Albatros, iar între 1941 și 1943 a condus un grup literar cu același nume. În 1942 a condus și revista Gândul nostru, însă aceasta a fost interzisă de cenzorii regimului Ion Antonescu, la fel ca Albatros. Prima sa plachetă de versuri, Aritmetică, a apărut în paginile revistei Albatros în 1941, sub pseudonimul Felix Anadam. A fost redactor la ziarul Timpul între 1942 și 1944, la Vremea, condusă de George Ivașcu, iar între 1944 și 1950 la Victoria lui N. D. Cocea. A lucrat și ca director al Teatrului Național din Craiova. Printre publicațiile în care a apărut cu texte se numără Prepoem, Tribuna tineretului, Curentul literar, Viața Românească, Revista Fundațiilor Regale, Veac nou, Scânteia tineretului, Tinerețea, Orizont, Tribuna poporului, Meridian și România Liberă.

În timpul primului regim comunist a fost redactor, apoi redactor-șef adjunct al revistei Flacăra între 1947 și 1950; apoi a condus, între 1950 și 1952, Almanahul literar de la Cluj, în locul lui Miron Radu Paraschivescu. Între 1952 și 1953 a redactat ziarul Zorile socialismului din Bicaz, destinat constructorilor, iar între 1953 și 1954 a avut o funcție similară la Iașul nou. Între 1954 și 1963 a colaborat la Urzica și la Luceafărul, iar la Editura Cartea Rusă a tradus poezie lirică sovietică și a contribuit la alcătuirea unor antologii de lirică. Între 1958 și 1959 s-a întors la scrisul poetic. În 1967 a fost numit redactor-șef al Gazetei literare, iar între 1968 și 1970 a coordonat primele numere din România Literară. În 1966 a devenit secretar al PEN Club România. La sfârșitul anilor 1960 a publicat în Contemporanul, Gazeta literară, Luceafărul, România Literară, Steaua, Tribuna și Viața Românească și a coordonat o apreciată rubrică de scrisori către redacție, apărută în primele patru, precum și în Flacăra.

A doua sa carte, Libertatea de a trage cu pușca, a apărut datorită lui Petru Comarnescu în 1946, deși fusese depusă la Editura Prometeu în 1943 sub titlul Pelagra; a primit premiul pentru tineri scriitori al Editurii Fundațiilor Regale. Cărțile sale următoare au apărut la intervale considerabile: Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966); Jurnal de campanie (1974), Africa de sub frunte (1978) și Versuri (1981) sunt antologii consistente din opera sa anterioară. Pe de altă parte, a fost un traducător prolific, uneori în colaborare, din Rafael Alberti, Eduardas Mieželaitis, Romain Gary, Irving Stone și Curzio Malaparte. În 1993, după Revoluția română, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 2000 a apărut opera sa poetică completă și definitivă, sub titlul Poezii. În 1967 și 1968 a realizat o antologie de traduceri în limba română din Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire, în două versiuni distincte. A primit premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1968 și 1999.