ULTIMUL ORAS AL ATLANTIDEI - MIHAI GHEORGHE ANDRIES

CEL MAI FASCINANT PERSONAJ al Genezei este, fără umbră de îndoială, Eva. Cea dintâi ființă gânditoare care a gustat cu nesat din fructul-de-aur al Pomului Cunoașterii. Se spune că acest gest cutezător (și șăgalnic!) l-ar fi făcut la îndemnul Necuratului-cu-cap-de şarpe. E plauzibil. Gata oricând să provoace discordie, Nefârtatul va fi strecurat câteva vorbe înşelătoare în această privință. Dar nu pe el 1-a ascultat Eva. Cu mult timp înainte, încă din primele zile ale primăverii ei, năzuise să încerce gustul,,fructului oprit". O domina un simțământ fierbinte, greu de stăpânit și nemaiîncercat de nimeni până atunci: curiozitatea.
Dacă în acel moment fast, Eva şi-ar fi cenzurat pornirea lăuntrică de a înfrunta Necunoscutul şi de a sări peste oprelişti, destinele omenirii ar fi fost poate pecetluite pentru vecie: viața ei s-ar fi hotărnicit în Rai, iar Pământul ar fi rămas într-o tristă și stearpă însingurare, nefecundat de strădania inteligentă a Omului. Răzvrătirea ei a fost o aventură fericită.
A trăi aventuros nu înseamnă a te lăsa în voia norocului, a ventura, ci a provoca norocul, a întâmpina Neștiutul, înarmat cu inteligență și stăruință, a cuteza să treci dincolo de oprelişti.
Înseamnă a învăța să depășești limitele, a te modela în conjuncturi neaşteptate, nebănuite. Uneori, înseamnă și curajul de a-ţi mărturisi că ai greșit drumul și de a îndrăzni să-ți deschizi altă cale.
Aceste însuşiri deosebite sunt ilustrate de nenumărate ori în istoria marilor descoperiri ale spiritului și în cronicile faptelor nepereche.
Să ne gândim, bunăoară, la neobositul și izbânditorul aventurier al secolului al XV-lea, Francisco Vasquez Corronado. A trăit într-un veac agitat, bântuit de strălucitoare miraje: Cibola, tărâmul celor,,șapte oraşe de aur", Insulele de argint, Țara Quivira, și câte alte ispite care au ademenit atâtea energii întreprinzătoare, atâția bărbați hotărâți să cucerească Fabulosul. „Țara Quivira"
era descrisă în relatările unor călători și chiar de către călăuzele aborigene, nu lipsite de credinţă în ceea ce auziseră din bătrâni, ca un/ținut dăruit de destin cu nemărginite avuții; regele Quivirii, se spunea, își cârmuia țara stând pe un jilt daurit, la umbra unui arbore uriaș cu totul și cu totul de aur; când adia vântul, fructele arborelui fermecat vibrau vesel, ca niște clopoţei de aur...