Cartea "STEFAN CEL MARE" scrisa de MANOLE NEAGOE

MANOLE NEAGOE

Manole Neagoe (n. 25 martie 1930 la Malu Mare, Dolj - d. 2019) a fost un specialist român în studii medieval.
A urmat studiile secundare (liceale) la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu din Predeal, iar după desființarea acestuia, în 1948, a continuat ultimele două clase la Liceul clasic mixt „Frații Buzești” din Craiova. Între 1950 și 1952 a fost student al Facultății de Filologie clasică (latină și greacă), după care, din pasiune pentru istorie, s-a transferat la Facultatea de Istorie din cadrul Universității București, pe care a absolvit-o în 1956. Din 1957 și până în 1975, a fost cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae lorga”, apoi, în perioada 1975-1981, la Arhivele Statului, de unde a demisionat, trăind din cărțile publicate și din colaborarea cu Fundația Culturală Drăgan. Din 1990 și până în 1998 a fost redactor la revista „Națiunea”, de unde s-a pensionat.
În dezacord constant cu doctrinele oficiale ale epocii postbelice, Manole Neagoe a susținut doctoratul în 1975, la Facultatea de Istorie a Universității București (conducător științific prof. univ. dr. doc. C.C. Giurescu, membru al Academiei Române), cu teza Problema centralizării statelor feudale românești Moldova și Țara Românească, publicată în 1977 la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. Lucrarea analizează trei instituții caracteristice feudalismului românesc – domeniul feudal, organizarea militară și imunitatea – în comparație cu instituțiile similare occidentale, subliniind specificul realității românești.
Autorul elucidează câteva probleme majore ale sistemului de relații feudale românești, deschizând o serie de perspective în abordarea subiectului. A manifestat combativitate și discernământ critic în unele probleme esențiale ale istoriei românilor, întotdeauna susținute documentar și cu argumente științifice solide, evidențiind aspecte ignorate, tributare unei perioade depășite de evoluția științei sau deformate din istoriografia românească.
A studiat cu pasiune și consecvență documentele istorice medievale (inclusiv cele occidentale), abordând direcții variate de cercetare: relațiile externe ale Țărilor Române în Evul Mediu, istoria lor militară, în perspectivă universală, personalități voievodale (Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab), subliniind activitatea diplomatică bogată a domnitorului Vlad Țepeș, Mihai Viteazul etc.
A avut contribuții importante privind valorificarea moștenirii culturale: Școala Ardeleană (Samuel Micu Klein, Gh. Șincai), B.P. Hașdeu, Nicolae Densușianu.
A publicat mai multe studii, prefețe, studii introductive și articole de istorie sau de implicare civică și a participat la conferințe radio, precum și la simpozioane pe teme de istorie.
A susținut cursuri de istorie la Facultatea de Filosofie și la Facultatea de Istorie din cadrul Universității București (1950-1956).
O preocupare constantă a lui Manole Neagoe a fost și popularizarea științei istorice (după toate rigorile științifice), domeniu de mare succes și bine primit de marele public: Mari bătălii din istoria lumii, Pagini legendare din istoria poporului român, Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Napoleon, Attila, Ghinghiz Han și Tamerlan, Școala Sieneză, Curtea de Argeș, Testamentul, Procesul bacanalelor, Mari bătălii pentru existența ca stat a Țărilor Române în Evul Mediu, Mistificări grosolane ale istoriei României de la Mihai Roller la Neagu Djuvara și Lucian Boia, Imperiul Roman de Răsărit și Europa între anii 610-1054.
A coordonat și a semnat studiul monografic al volumului colectiv Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1467. Monografie și culegere de texte, publicat în 1977 de Arhivele Statului, Campania din 1467 și lupta de la Baia. Omagiu lui Ștefan cel Mare și Sfânt la 550 de ani de la urcarea sa pe tronul Moldovei, o carte polemică, întemeiată pe toate izvoarele cunoscute azi, precum și o amplă monografie, Ștefan cel Mare și Sfânt, domn al Țării Moldovei.