SCRIERI. PARTEA INTAIA - CLEMENT ALEXANDRINUL

PRELIMINARII Cu Panten intră în istorie școala din Alexandria. Dar pentru istorie, Panten rămîne un sacrificat, aproape un necunoscut. Nu ştim despre această puternică personalitate, care a impulsionat un curent şi a deschis noi căi gîndirii creştine, decît atît doar că a existat pe la o anumită dată, că a călătorit mult, că a deschis în Alexandria o şcoală după modelul atîtor altora deschise pe timpul său pentru predarea filozofiei, că a fost dascălul lui Clement, că a scris sau n-a scris nimic, că învăţămîntul lui i-a atras laude, că s-a bucurat de mare prețuire și încă alte ştiri, care nu pot pune în lumină sufletul lui înnoitor, măreţia şi lărgimea gîndirii lui şi, în acelaşi timp, adîncimea simțului lui creştin. Rolul pe care l-a avut Panten pentru dezvoltarea de mai tîrziu a gîndirii creştine alexandrine va fi pentru istorie conjectural. Aceasta este soarta tuturor deschizătorilor de drumuri. Și după cum Socrate a avut un salvator, pe Platon, tot aşa şi Panten 1-a avut pe Clement. Prin Clement trăieşte Panten, această albină din Sicilia, cum îl numeşte ucenicul său, care, după cum spune acelaşi ucenic, a cules florile livezii profetice şi apostolice şi a depus mierea cunoştinţei în sufletele ascultătorilor săi.
Apariția la sfîrşitul secolului al doilea a şcolii din Alexandria este providenţială, deoarece gîndirea pe care o elaborează, formulele pe care le creează, metodele de cercetare şi planurile unei grandioase sume teologice, depăşesc mediul şi timpul în care şcoala a apărut şi a funcționat.
Intr-adevăr literatura creştină a secolului al doilea, puțină cîtă era, era o literatură de inimă, o literatură entuziastă. Scrierile părinţilor apostolici, ale apologeților, chiar ale lui Iustin, sînt scrieri entuziaste în care pulsează o credință vie, dar nimic din ceea ce avea să caracterizeze gîndirea școlii din Alexandria. Creştinii secolului erau la fel. Mărturie ne stă întreaga carte întîia a Stromatelor, în care Clement se sileşte să demonstreze creştinilor timpului său că a-ți gîndi credinţa, a ți-o întemeia şi dialectic, nu numai prin trăire, nu este nici primejdios și nici inutil.