REFLECTII ASUPRA SPIRITULUI CREATOR - LUCIAN RAICU

LUCIAN RAICU

Lucian Raicu (pseudonimul lui Bernard Leibovici; 12 mai 1934 – 22 noiembrie 2006) a fost critic literar, biograf, memorialist și redactor de reviste român, fratele romancierului Virgil Duda și soțul scriitoarei Sonia Larian. Tânăr evreu crescut la Bârlad, a fost atras de cauzele de stânga la scurt timp după al Doilea Război Mondial și a fost primit în Partidul Comunist Român. Odată cu instaurarea regimului comunist în 1948, s-a format la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București și, înainte de a împlini douăzeci de ani, a fost înrolat în noul aparat cultural. Ca redactor-critic la Viața Romînească, s-a angajat inițial față de realismul socialist și a supravegheat scena literară din punctul de vedere al conformității ideologice, aliniindu-se aparatului de cenzură. În plan mai privat, Raicu adopta poziții disidente și punea sub semnul întrebării criteriile criticii literare marxiste; împreună cu prieteni precum Nicolae Labiș și Paul Goma, a început să citească opere interzise ale unor autori români și francezi. Profesionalizarea sa s-a încheiat în 1958, odată cu absolvirea Universității din București.
Încurajat de promisiunea destalinizării de la sfârșitul anilor 1950, Raicu contesta deschis establishmentul literar comunist prin articole care susțineau primatul valorilor estetice asupra celor politice. Alături de Goma, Labiș și Larian, a participat la mișcarea de protest a tinerilor din 1956, deși agenții Securității nu au reușit niciodată să-l implice direct și au trebuit să se bazeze pe bănuieli. El și soția sa au fost totuși prinși în represaliile care au urmat și au rămas fără loc de muncă după ce Raicu a refuzat să își facă autocritica. Au fost reabilitați parțial în anii 1960, dar se îndreptau deja spre un anticomunism deplin. Ca cronicar la România Literară, Raicu a adoptat o viziune „fenomenologică”, care cultiva pluralismul și lectura atentă și respingea categoric formalismul. A fost larg sărbătorit în lumea literară, mai ales după ce a publicat monografii extrem de originale despre Liviu Rebreanu (1967), Nikolai Gogol (1974) și Labiș (1977), fiind văzut ca un companion al criticilor liberali mai tineri, precum Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Raicu a intrat și într-un conflict mai întâi implicit, apoi explicit, cu rigorile oficiale impuse de național-comunism, respingând „Tezele din iulie”. A fost martor direct la moartea prietenului său, romancierul Marin Preda; acest incident misterios, împreună cu alte decese prost explicate din cercul său personal și cu un dezgust general față de regimul național-comunist, l-au împins în cele din urmă într-o izolare și o tăcere aproape totale.
După o serie de demersuri, soții Raicu au primit în cele din urmă pașapoarte românești la sfârșitul lui 1986, ceea ce le-a permis să obțină o bursă la Paris; nu s-au mai întors din acea călătorie. Lucian Raicu a încercat să-și reconstruiască cariera de critic în Franța, dar a fost în mare măsură ignorat de establishmentul literar francez, cu excepția unei cronici încurajatoare semnate de Michel Crépu. Concentrându-și atenția asupra lui Eugène Ionesco, care a devenit tema principală a jurnalului său literar, a participat și la mișcarea anticomunistă a exilaților, alături de Goma și Dorin Tudoran. A salutat Revoluția română din decembrie 1989, dar a fost din nou dezamăgit după violențele politice din iunie 1990, care i-au întărit hotărârea de a nu se întoarce în patrie. Făcând emisiuni selective la Radio France Internationale și scriind mai multe volume de memorii, și-a petrecut ultimul deceniu din viață incapacitat de boală și complet izolat în locuința sa pariziană. A murit în cele din urmă anonim, într-un spital francez, lăsând în urmă o văduvă și un frate (acesta din urmă stabilit în Israel).