POVESTIRI SI NUVELE - ION AGARBICEANU

ION AGARBICEANU

Ion Agârbiceanu (prenumele și Ioan, numele de familie și Agărbiceanu sau Agîrbiceanu; 12 septembrie 1882 – 28 mai 1963) a fost un scriitor, jurnalist, politician, teolog și preot greco-catolic român, născut în Austro-Ungaria. Provenit din rândul țărănimii românești din Transilvania, a fost la origine ortodox, dar a ales să îmbrățișeze catolicismul oriental. Sprijinit de congregația catolică din Blaj, a absolvit Universitatea din Budapesta, după care a fost hirotonit. Agârbiceanu a fost repartizat inițial la o parohie din Munții Apuseni, care formează fundalul unei mari părți a prozei sale. Înainte de 1910, Agârbiceanu dobândise faimă literară atât în Transilvania, cât și în Regatul României, iar în 1912 s-a afiliat la societatea culturală ASTRA; opera sa a fost disputată între școlile rivale ale Sămănătorului și Poporanismului. După un debut în poezie, a devenit un autor extrem de prolific de romane, nuvele și alte forme de proză, fiind comparat cu Cehov sau cu Tolstoi pentru talentul de a descrie suferința discretă a oamenilor simpli.
Agârbiceanu s-a implicat politic în Partidul Național Român, alăturându-se ramurii sale mai radicale, condusă de Octavian Goga. Dedicat activismului social și cultural din Transilvania, Agârbiceanu și-a petrecut anii 1910 slujind în apropiere de Sibiu, cu o pauză în timpul Primului Război Mondial, când s-a refugiat în Rusia, în Republica Populară Ucraineană și, în cele din urmă, în Republica Democratică Moldovenească. A fost capelan al corpului voluntarilor români și a fost decorat pentru serviciile sale. În 1919, Agârbiceanu s-a mutat la Cluj, unde a locuit în cea mai mare parte a restului vieții. După război, s-a implicat atât în viața politică, cât și în cea culturală a României Mari. A trecut pe rând prin Partidul Național Țărănesc, Partidul Poporului și Partidul Național Agrar, rămânând în tot acest timp angajat în organizarea unor grupuri de interese specific greco-catolice. Încă din anii 1920, Agârbiceanu și-a exprimat dezamăgirea față de declinul cultural pe care îl considera încurajat de o clasă politică în ascensiune, îmbrățișând în schimb poziții de extremă dreapta și eugenia, cerând totodată descentralizare administrativă și încurajând țărănimea să-și îmbunătățească situația economică. Ales în Academia Română, a îndeplinit mandate în Adunarea Deputaților și a ocupat funcția de vicepreședinte al Senatului sub dictatura Frontului Renașterii Naționale.
Ca redactor și editorialist la Tribuna, Agârbiceanu a condamnat revizionismul maghiar și a sprijinit în mod deschis politica regelui Carol al II-lea ca mijloc de consolidare a unirii. În cele din urmă a fost silit să părăsească nordul Transilvaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și-a petrecut ultimul deceniu și jumătate sub un regim comunist care a scos în afara legii Biserica sa, act în care a refuzat să colaboreze. O mare parte a operei sale, cu moralizarea sa creștină transparentă, s-a dovedit incompatibilă cu noua ideologie și a fost interzisă de cenzorii comuniști; totuși, mai ales după 1953, regimul l-a găsit util pentru imaginea sa și i-a acordat onoruri. Nu i s-a permis niciodată să-și publice opera completă și a continuat să se lupte cu cenzorii în ultimii ani de viață. Întreaga sa contribuție a fost pusă la dispoziție și reevaluată începând cu anii 1990, dar el rămâne un autor în mare parte uitat, cu posibila excepție a nuvelei sale din Apuseni, Fefeleaga.