POVESTEA VORBII - Anton Pann

Dacă Povestea vorbii ar fi doar o «culegere de proverburi», orice altă culegere de acest fel, completă, ar anula-o. Şi există, desigur, ori pot să existe, multe, complete, exhaustive chiar, «culegeri de proverburi». S-au perpetuat, de altfel, à propos de Anton Pann ca şi de Ion Creangă o sumedenie de locuri comune şi de prejudecăţi. Mulţi cred că a citi cărțile lui Anton Pann e a lua cunoştinţă de întreaga înţelepciune populară aşa cum a fost cristalizată de veacuri în proverbe şi zicători». (Citatul îl priveşte, de fapt, pe Creangă, nu pe Pann, dar asta nu are nici o importanță.) «Atît de puternică este însuşirea de moralist a lui Pann scrie un comentator - încît toate snoavele lui nu sînt debitate decît cu intenția de a ilustra o maximǎ>>.
Evident, dintre toate genurile literare, genul didactic e cel mai puțin autonom. Nu se miră nimeni dacă poetul liric suspină sub geamul iubitei. Dar e de mirare dacă din dialogul mielului cu lupul nu rezultă nici o moralité.
Şi totuşi, cine-1 citeşte pe La Fontaine, spre a afla din cutare fabulă a lui că: «La raison du plus fort est toujours la meilleure?» Se întîmplă adesea ca tocmai genul didactic, din cel mai tendențios, să devină cel mai gratuit gen.
Urmuz anunțat oarecum de Panna intuit disproporția dintre alegoria, dintre anecdota, care ilustrează morala, şi morala mult prea comună. Mai mare daraua decît ocaua cum ar fi spus Pann, Drept care, Urmuz a şi compus o fabulă pură, aparent fără sens, a cărei morală este: «Pelicanul sau babita». Urmuz ştia foarte bine că «Năravul din fire n-are lecuire», «Lupul părul îşi leapădă, dar nǎravul nu şi-l lasă», «Ce iese din pisică, şoareci mănîncă>> etc., etc. sînt nişte adevăruri atît de uzate, încît în mintea cititorului nu sună altfel decît «Pelicanul sau babița». In fond, cititorul, furat de farmecul povestirii în sine, rămîne indiferent la conținutul didactic. Se prea poate ca Anton Pann să nu fi urmărit altceva, cu snoavele lui, decît <ilustrarea unei maxime». Intenția e lăudabilă. De multe ori însă, maxima este atît de banală, încît e greu verosimil ca tocmai finul Pepelii să-şi piardă vremea, să-şi irosească verva şi hazul, pentru a ne convinge de un adevăr evident. Să fie el atît de copilăros, atît de «pedant»? Iată o... maximǎ.