POEZII - MARIA BANUS

MARIA BANUS

Maria Banuș (născută Marioara Banuș; 10 aprilie 1914 – 14 iulie 1999) a fost o poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare română.
S-a născut într-o familie de evrei din București; părinții ei au fost Max Banuș, contabil și ulterior director la sucursala de pe strada Carol a Băncii Marmorosch Blank, și soția acestuia, Anette (născută Marcus). Din cauza sănătății fragile, a început școala primară cu lecții private, dând examene la Școala din strada Lucaci între 1920 și 1923. A urmat liceul la Institutul Pompilian între 1923 și 1931, iar între 1931 și 1934 a studiat la facultățile de drept și de litere ale Universității din București. A debutat editorial în adolescență, cu poezia „14 ani”, apărută în Bilete de Papagal în 1928, sub numele de naștere, Marioara Banuș. În 1932, pe când era studentă, poeziile ei au apărut în revista Azi a lui Zaharia Stancu, la fel ca traducerile ei din Rainer Maria Rilke și Arthur Rimbaud. Stancu a fost cel care i-a schimbat prenumele în Maria.
Primul ei volum, Țara fetelor, a apărut în 1937 și a primit cronici amabile. Volumul Poeme din 1939 cuprinde selecții din versurile ei, precum și traduceri din Rilke. În acel moment a încetat să mai scrie și a intrat în mișcarea antifascistă desfășurată sub egida Partidului Comunist Român, aflat în ilegalitate, experiență evocată în jurnalul din care a publicat fragmente în 1977, sub titlul Sub camuflaj. Regimul Ion Antonescu din timpul celui de-al Doilea Război Mondial i-a interzis oficial întreaga operă, pe motiv că ar fi „evreiască”.
După război și odată cu instaurarea regimului comunist, a intrat în publicistica de opinie, scriind pentru Gazeta literară, Contemporanul, Steaua și Viața Românească. Cărțile ei Bucurie (1949), Despre pământ (1954), Ție-ți vorbesc, Americă (1955) și Se arată lumea (1956) au fost expresii ale realismului socialist sancționat oficial. Ea folosea epitete animaliere pentru a-i înfățișa pe foștii membri ai elitei „regimului burghezo-moșieresc”, de la politicieni la industriași și chiaburi, precum și pe dușmanii externi, un loc de cinste fiind rezervat „imperialiștilor” britanici și americani („haitele flămânde de un nou război”, „câini blestemați de neam ales gata de omor”, „să învețe corbii”, „nu mă sperie nimic, nici șerpii, nici șacalii”). Aceste scrieri i-au adus premii și medalii, recunoaștere publică, includerea în manualele școlare și traducerea în limbi străine, precum și elogii generoase din partea unor critici supuși, ca Dumitru Micu, dar și Tudor Vianu. În această perioadă a tradus poeți favorizați de autorități (Pablo Neruda, Nâzım Hikmet, Nikola Vaptsarov), precum și versiuni reușite din autori clasici ca William Shakespeare, Alexandr Pușkin și Johann Wolfgang von Goethe. A scris mai multe volume scurte de versuri în același stil: Torentul (1957), Poezii (1958), Magnet (1962), Metamorfoze (1963) și Diamantul (1965).
La mijlocul anilor 1960, Banuș a rupt semnificativ cu stilul ei anterior, ceea ce a determinat-o să-și reevalueze atât convingerile politice, cât și rolul potrivit al artistului. Volumele următoare, începând cu Tocmai ieșeam din arenă (1967), Portretul din Fayum (1970) și Oricine și ceva (1972) și până la Orologiu cu figuri (1984) sau Carusel (1989), prezintă unele dintre temele ei recurente, dar evidențiază și prezența unui univers profund schimbat, exprimat tragic sau jucăuș, subliniind amploarea lirismului ei. Volumul Himera (1980) cuprinde scurte pagini de proză evocatoare, eseuri și mărturisiri; cele două piese ale ei (Ziua cea mare, 1951; Oaspeți de la mansardă, 1978) sunt nesemnificative. A publicat antologii de poezie germană (1969), de poezie austriacă modernă (1970) și de poezie de dragoste din întreaga lume (1974; 1987). A primit Premiul „George Coșbuc” al Academiei Române în 1949, Premiul de Stat în 1951, Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a în 1971, premiul special al Uniunii Scriitorilor din România în 1986 și Premiul Herder în 1989.
Banuș a murit la București în 1999 și a fost înmormântată în cimitirul Filantropia din oraș.