PE DRUMURI NESFARSITE - MIHU DRAGOMIR

MIHU DRAGOMIR

Mihu Dragomir (pseudonimul lui Mihail Constantin Dragomirescu; 24 aprilie 1919 – 9 aprilie 1964) a fost poet, prozator și traducător român. Născut în Brăila, pe Câmpia Bărăganului, a fost puternic influențat de viziunea asupra lumii a romancierului mai vârstnic Panait Istrati, precum și de opera poetică a lui Mihai Eminescu și a lui Edgar Allan Poe. A debutat în primii ani ai adolescenței și, înainte de a împlini 19 ani, și-a publicat pe cont propriu primul volum de versuri, editând totodată revista literară Flamura. La sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940 a manifestat simpatie față de fascismul românesc, iar apoi s-a angajat în mișcare: a intrat în cercul literar Adonis, întemeiat de foști membri ai Cruciadei Românismului și, în timpul „Statului Național-Legionar” din 1940, a aderat făță în mod deschis la Garda de Fier. Firea sa rebelă i-a perturbat parcursul școlar, dar și-a revenit îndeajuns încât să se pregătească ca genist, apoi ca ofițer inferior în Forțele Terestre Române. A luptat în rândurile acestora până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind martor la evenimente pe care le-a povestit în cicluri poetice (printre care un roman în versuri) și în volume de povestiri.
Lovitura de stat din august 1944 și ocupația sovietică a României au fost celebrate în poemele lui Dragomir drept evenimente inaugurale ale unei revoluții naționale. S-a alăturat organizațiilor de masă ale Partidului Comunist Român, trecând de la un progresism generic la leninism, apoi la stalinism declarat. Poezia sa politică a anticipat concepțiile realismului socialist încă din 1946; din 1948, autoritățile culturale ale României comuniste l-au angajat ca redactor la Viața Romînească, expert literar, traducător de literatură rusă și furnizor de agitprop, deși în 1950 a fost exclus din partid și considerat nesigur din punct de vedere ideologic. Contribuțiile sale lirice au apărut în succesiune rapidă în anii 1950 și au fost celebrate la acea vreme de establishmentul comunist, deși cercetările ulterioare le-au considerat rușinoase, examinându-le versificația mediocră și sprijinul acordat colectivizării pământurilor. Dragomir a continuat să scrie poeme pe care recenzenții de după destalinizare le-au socotit mai autentice, ba chiar strălucite; de regulă le-a păstrat pentru uz personal, iar când a publicat câteva dintre ele, a fost atacat de confrații săi drept „evazionist”.
Dragomir a fost mereu privit cu suspiciune de cadrele Partidului Comunist. Unii îl considerau un infiltrat plasat de „grupuri dușmane” postfasciste, alții erau alarmați de presupusa lui adeziune la socialismul liberal. După Revoluția din Ungaria din 1956 a fost izolat și dat la o parte, fiind trimis să lucreze drept consultant pentru industria cinematografică locală, perioadă în care a inspirat filmul Ghimpii Bărăganului, adaptat după opera lui Istrati. În iulie 1958 a devenit fondatorul și redactorul principal al revistei Luceafărul, reînființate, deși regimul nu i-a îngăduit să-și asume deplin meritele pentru munca depusă acolo. Principala sa contribuție la această publicație și la literatura română în general a fost aceea de descoperitor și promotor de talente noi. La sfârșitul anilor treizeci și începutul anilor patruzeci de viață, Dragomir a contribuit și la scena științifico-fantastică românească și, văzând primele manifestări ale național-comunismului, a început propria tranziție către o poezie filozofică, în mare parte nepolitică; aceasta includea publicarea unor lucrări scrise în deceniile anterioare. Moartea sa, cauzată de un infarct la vârsta de 44 de ani, a întrerupt acest efort, deși soția sa a editat șase volume postume, până în anii 1980.