NOBILIMEA LA ROMANI. LA NOBLESSE ROUMAINE. THE ROMANIAN NOBILITY - VICTOR BOTEZ, CORNELIU RADES

CUVÂNT ÎNAINTE Nobilimea română este un compendiu din prelucrarea unor lucrări de genealogie, istorie, memorialistică, combinat cu texte originale ale autorilor - studiu introductiv (,,Argument"), sintezele care prefațează capitolele despre dinastii, familiile boiereşti şi nobili cu titlu, precum şi comentarii interferate pe parcursul acestei cronici pierdute în ceaţa timpurilor şi până la mijlocul secolului al XIX-lea a aristocrației, de la începuturile Este o lucrare non-exhaustivă, sever selectivă şi fatal lacunară. S-a încercat o alegere reprezentativă, în condițiile limitării textului publicat, dar şi a documentării existente: izvoare vechi, contradictorii, subiectivitatea cronicilor medievale sau ale memorialisticii familiilor nobile, necesitatea coroborării lucrărilor româneşti şi străine, apariția târzie a studiilor ştiinţifice (a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea), după care urmează hiatusul produs de demisecularul regim comunist care a suprimat practic cercetarea genealogică şi onest istorică asupra aristocrației autohtone. În sfârşit, dezinteresul însuşi al nobilimii române care deşi deţinea educaţia şi mijloacele materiale pentru a-şi scrie propria istorie în lucrări sistematice, credibile, în limbi de circulație internațională, cum s-a întâmplat pe alte meleaguri, a preferat lucrări secvenţiale despre o familie sau alta, şi acestea apărute la Paris, Bruxelles sau Atena ca o rara avis, înspre 1900 şi puțin după, ori articole prin unele reviste de istorie sau ale Academiei Române a căror valoare intrinsecă şi mesaje secvenţiale, nu au produs un ecou destul de puternic, pentru a determina istoricii nobilimii europene să le includă în operele lor. Trist este că nu am găsit nici un tratat, nici o istorie generală a nobilimii române scrise într-o limbă de circulație universală în fişierele Bibliotecii Academiei Române, cât şi pe rafturile de la British Library unde se înşiră impozant sute de volume groase despre aristocrația altor țări, inclusiv sinteze continentale care omit România pentru că ne-am omis singuri, prin dezinteres comunicațional. În limba română au apărut în decursul ultimelor două veacuri încercări de sinteză în această chestiune care au rămas, regretabil, doar la acest stadiu (vezi Bibliografia selectivă).
Lucrarea de față îşi propune dacă nu să ofere o informare satisfăcătoare asupra problemei, să contureze o imagine de ansamblu, asupra fenomenului nobiliar românesc, măcar să trezească un sperat interes în Europa, dispusă să recepteze acum valori istorice, culturale, de stil şi mentalitate din țările mai nou venite în marea familie unită sub înstelatul steag albastru comunitar.
Tradițiile aristocratice ale unui popor dau o notă de respectabilitate şi pot interesa segmentul nobiliar european, încă puternic în statele monarhice, în partidele conservatoare, în rândul istoricilor, cercetătorilor şi documentariştilor marilor biblioteci apusene, specializați în acest domeniu, ca şi al publicului intelectual de formație umanistă.
Din această perspectivă am considerat că nu ne puteam rezuma la o genealogie cu scheme şi blazoane. Am contextualizat firul vieții şi descendenţei familiilor nobile, cu faptele de istorie şi cultură pentru care şi-au primit rangurile, latifundiile, poziția înaltă, moravurile şi stilul, mărirea şi decăderea lor.
Ar putea să surprindă ponderea pe care o au în lucrare dinastiile princiare, în raport cu boierimea şi nobilii cu titlu. Ea este justificată, credem, de faptul că în marea lor majoritate, principii şi voievozii statelor medievale româneşti au provenit din rândurile boierilor, acelor barones walachis cum erau denumiți curent în Europa, iar după ce îşi pierdeau tronurile, reveneau nu odată în acciaşi „clasă" de peste o mie de familii, care împreună cu Biserica stăpâneau aproape întreg pământul țării. Domnul era în fond, primul boier al țării, care se înrudea prin legături de sânge, conexiuni matrimoniale cu alte zeci de familii boiereşti, iar dreptul la succesiune, ca,,os domnesc", se prolifera şi mai mult în cazul bastarzilor acceptați.