MISTRETUL (VANAT, VANATOARE) - NECULAI SELARU

INTRODUCERE
Complexa problematică a gestiunii durabile a florei şi faunei din natură s-a bucurat de o atenţie din ce în ce mai mare, pe măsură ce condiţiile de mediu au devenit tot mai antropizate şi, din acest motiv, mai puţin propice vieţii sălbatice.
Nici gestiunea speciilor de interes vânătoresc şi nici gestiunea populaţiilor de mistreţ nu au făcut excepţie de la această evoluţie a preocupărilor în domeniu.
Fiind de-a lungul istoriei, sursa de hrană, strămoş al porcului domestic şi obiect al unor palpitante vânători, mistreţul şi-a dovedit, din plin şi de demult, utilitatea.
În timp însă, pe măsură ce agricultura şi creşterea animalelor s-au dezvoltat şi dependenţa omului faţă de vânat a scăzut, s-a modificat şi optica omului faţă de această specie. Pentru agricultori şi chiar pentru silvicultori a devenit, îndeosebi atunci când a fost exagerat protejat, un animal dăunător şi nu de puține ori şi în puține locuri s-a pus problema exterminării lui. În schimb, pentru cei ce îndrăgesc natura sălbatică şi pentru vânătorii cu adevărat sportivi a rămas aceeaşi specie de vânat preţuită, a cărei ocrotire şi îngrijire s-a avut mereu în vedere.
Tributar acestor păreri divergente, mistreţul a fost tratat, în literatura de specialitate, ceva mai vitreg decât celelalte specii de vânat copitat. Abia în anul 1925, odată cu apariţia monografiei intitulată Mistreţul, editată în Germania sub semnătura W. Kissling, cunoaşterea şi cercetarea speciei a început să trezească un oarecare interes.
În anul 1934, sub acelaşi titlu, Mistreţul, apare lucrarea lui Karl Schenthlage, iar în 1951 lucrarea Contribuţii la biologia şi ecologia porcului mistreţ de Hans Bernhard Oloff, model nu numai pentru cercetarea mistreţului, ci şi pentru ştiinţa cinegetică.
De atunci au apărut o serie întreagă de lucrări şi monografii valoroase în materie, sub semnăturile unor autori de prestigiu precum Briedermann, Fischer, Schumann, Heck, Köning, Pielowski, Stübe, Türcke, Meynhardt, P. Endre şi alţii.