MISTERELE PARISULUI VOL.1-2 (COMPLETA) - EUGENE SUE

La 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă și rece, un om de statură atletică, purtînd o bluză veche, trecea podul Zarafilor și ajungea în centru, într-un labirint de străzi întunecate, strîmte și cotite, care se întind de la Palatul de Justiție pînă la biserica NotreDame.
Cartierul Palatului de Justiție, foarte delimitat, foarte supravegheat, servește totuși drept loc de întîlnire şi de adăpost răufăcătorilor din Paris. Nu e oare ciudat, sau mai curînd fatal, ca o nestăpînită atracție să-i facă mereu pe acești criminali să graviteze în jurul cumplitului tribunal care-i condamnă la închisoare, la ocnă, la eșafod ?
În noaptea aceea, deci, vîntul sufla puternic, furişîndu-se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: lumina slabă, pîlpîietoare, a felinarelor clătinate de vînt, se oglindea în rîulețul de apă negricioasă care curgea prin mijlocul caldarîmului plin de mil.
Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puține, cu cercevele putrede și aproape fără geamuri. Poteci negre şi infecte duceau către scări şi mai negre și mai murdare şi atît de drepte, încît de-abia le puteai urca, ţinîndu-te de o funie de puț prinsă în zidurile umede prin belciuge de fier.
Parterul acestor case era ocupat de tarabele cărbunarilor, ale mățarilor sau ale vînzătorilor de carne stricată.
Deşi mărfurile erau de mică valoare, aproape toate vitrinele acestor prăvălii mizerabile aveau gratii de fier, în așa măsură le era negustorilor teamă de cutezătorii hoți din cartier.
Omul despre care vorbim, intrînd în strada Bobului, din centrul cartierului, își încetini mult mersul se simțea ca la el acasă.
Noaptea era adîncă, apa cădea în şiroaie şi răbufnirile de vînt şi ploaie biciuiau zidurile.
In depărtare, orologiul Palatului de Justiție suna orele zece.
Femeile adăpostite sub ganguri boltite, întunecate și adînci ca nişte peşteri, fredonau niște refrenuri populare.