MAITREYI - MIRCEA ELIADE

Maitreyi a fost şi este încă romanul de succes al lui Mircea Eliade. Nu spun cel mai bun pentru că, după gustul meu, Nuntă în cer şi narațiunile fantastice şi mitice (Domnişoara Cristina, La țigănci, Douăsprezece mii de capete de vită, Strada Mântuleasa) sunt superioare estetic acestui roman erotic și exotic comparat la apariție (1933) de Pompiliu Constantinescu cu Manon Lescaut, Paul et Virginie şi Le roman de Tristan et Iseut. „O carte cu destin de miracol în cariera unui scriitor şi chiar a unei generații“ („Vremea", 21 mai 1933) - zice acest critic literar reputat pentru probitatea lui morală şi intelectuală. G. Călinescu îi reproşează caracterul prea senzațional al acţiunii şi, totodată, pune în discuție capacitatea autorului,,de a vedea clar obiectul său". Şerban Cioculescu și Mihail Sebastian sunt, în schimb, entuziaşti. Cel dintâi socotește romanul o simfonie a iubirii trupeşti, ,,o Kamasutra sublimată, chintesențială", iar cel de-al doilea e de părere că Maitreyi reprezintă „o puternică și decisivă revoluție în tipologia romanescă dominată, la noi, de ratații de provincie şi de femeile sentimentale.
Criticul nu ezită să numească pe prietenul său Eliade mare scriitor şi să susţină, împotriva scepticilor, că el a deschis un alt drum (drum rodnic!)
în arta noastră literară. Nu de aceeaşi părere este însă Eugen Ionescu care, pentru a dovedi că adevărul este relativ în critica literară, publică în „,Nu“ (1934) două cronici despre Maitreyi: una admirativă (,,o carte mare"), alta nimicitoare (,,un caz rar de confuzie cerebrală", „,o carte tristă“, „,un banal roman european de periferie"), în fine, o narațiune rău scrisă, cu o exasperantă sărăcie de limbaj... Aşadar: o carte cu destin de miracol, o revoluție în epica românească, o simfonie a iubirii trupeşti şi, din altă perspectivă a criticii literare: un roman care abuzează de senzațional și nu-şi determină bine obiectul epic, o carte tristă, rău scrisă, o povestioară din periferia romanului european...