LUMEA CEALALTA CE MAI ESTE DUPA CE MURIM - I.C.VISSARION

I.C.VISSARION

Iancu Constantin Vissarion (născut Iancu Visarion, semnat uneori și Ion Vissarion; 2 februarie 1879 – 5 noiembrie 1951) a fost un scriitor și agitator politic român, cunoscut și ca inventator, esoterist și promotor al pseudoștiinței. A trăit cea mai mare parte a vieții în satul Costeștii din Vale și a fost prezentat drept unul dintre rarii „scriitori țărani” autodidacți; cu toate acestea, a avut o varietate de ocupații, de la notar la hamal de cale ferată, iar în cele din urmă a ajuns un bogat moșier. Începuturile sale literare au fost ca student al folclorului românesc și poet-povestitor, cu o înclinație spre socialismul agrar. Poziția sa potrivnică orânduirii l-a făcut să participe la răscoala țăranilor de la începutul anului 1907, în urma căreia a fost capturat de Armata de Uscat și a scăpat la mică distanță de pedeapsa cu moartea. Această experiență a marcat mai multe dintre scrierile sale, unele fiind preluate în anii 1910 de ziarul socialist România Muncitoare. Vissarion a cultivat teme tradiționaliste în ton cu ideologia grupului de la Sămănătorul și, din acest motiv, a fost respins ca neautentic de stângiști precum Ion Pas și Panait Istrati. În schimb, a fost îmbrățișat de curentul literar dominant și, totodată, a devenit un aliat din afară al mișcării simboliste, legând prietenii cu Gala Galaction și Tudor Arghezi.
Cariera sa literară a fost întreruptă de Primul Război Mondial și de ocupația germană, evenimente care au devenit tema principală a unora dintre relatările sale de mai târziu. A fost apropiat de ziarele „germanofile” conduse de Arghezi și Galaction, dar, spre deosebire de aceștia, nu a fost marginalizat de susținătorii Antantei. Celebritatea sa a atins apogeul în anii 1920, când a publicat constant, cu volume de proză care au primit elogii critice, dar și cu poezie pe care criticii au considerat-o „lipsită de gust”. În perioada interbelică, Vissarion și-a adaptat treptat stilul narativ la obiectivitatea modernismului literar, primind îndrumare din partea lui Eugen Lovinescu și a cenaclului Sburătorul, dar a fost și un deschizător de drum al științifico-fantasticului românesc, adaptându-l la formatul basmului. Această pasiune s-a îmbinat cu activitatea sa de om de știință amator: după ce fabricase inițial explozibili în casa sa, s-a îndreptat spre domenii precum aviația și mecanica agricolă și a deținut mai multe brevete, între care unul pentru un cvasi-elicopter; a fost preocupat de probleme de știința mediului și a propus sisteme de valorificare a energiei valurilor la scară mondială. După ce a renunțat la ateism, a devenit interesat de subiecte mistice, oferindu-și reflecțiile despre sugestie, viața de apoi și oniromanție. În 1925 a scris scenariul filmului mut Legenda celor două cruci, în care a apărut și ca narator.
La maturitate, Vissarion a fost un naționalist român și anticomunist înverșunat, care a gravitat odinioară spre fascism. Regimul comunist, instaurat în 1948, l-a elogiat în continuare pentru fostul său statut de răzvrătit, pentru scientismul său și pentru cultivarea realismului social, permițând însă critica concepțiilor sale mistice și a inegalității talentului. A murit în 1951; opera sa, cuprinzând mii de pagini de manuscrise inedite, a fost din nou promovată de Arghezi până în anii 1960. Deși în mare parte necunoscut publicului cititor al generațiilor următoare, a inspirat un cult în județul Dâmbovița și a fost un model pentru romancierul local Marin Ioniță. Are un muzeu dedicat în Costeștii din Vale și un club literar care îi poartă numele la Găești. Cei zece copii ai lui Vissarion includ pe Cornelia Vissarion-Mănuceanu, poetă, memorialistă și personalitate a Radio Europa Liberă.