ISTORIA MATEMATICII IN ROMANIA VOL.1-2 - GEORGE ST. ANDONIE

Istoria matematicii române constituie o parte integrantă a istoriei culturii noastre, a formării spiritului modern, european, cartezian, înlăuntrul societăţii româneşti, a trezirii la activitate proprie a acelor înclinări naturale ale modului nostru de a gindi care dormitau neturburate de imbolduri şi relații active cu lumea dinafară, fiind totodată împiedicate să se manifeste, de condiții istorice şi sociale neprielnice.
Acțiunea de desprindere din vălmăşagul de date şi fapte ale istoriei noastre, a firelor izolate, puține la început, răspîndite, greu de surprins şi de evaluat, dar care de la o vreme se întîlnesc numeroase şi încep a constitui o țesătură sensibilă a unor activități culturale, ştiinţifice şi mai ales matematice mai vii, constituia o operație de mare răspundere şi de grea realizare. Și era cu atît mai grea, cu cit aproape totul, în acest domeniu, trebuia făcut de la început.
Au existat, e drept, unele cercetări de istorie a științelor matematice la noi, in cadrul „Gazetei Matematice", prin opera neuitatului Ion Ionescu, în primul rind, sau, în cadrul Universității din Iaşi, prin lucrările profesorului Ilie Popa şi mai tirziu ale profesoarei Florica Cimpan, sau încă ale profesorului Victor Marian de la Cluj, iar pentru epoca modernă, ale lui Petre Sergescu.
Mai existau încercări ca ale lui Ionescu Gion: Asupra științelor în trecutul țărilor române, dar privind şi alte științe pe lîngă matematică. Au existat, de asemenea, lucrări privind istoria școlilor, luate în ansamblu sau pe regiuni ale țării, dar acestea se refereau la ansamblul învățăturilor privind limba, ştiinţele istorice şi geografia sau cel mult tehnica.
Toată această producție istorică trebuia, evident, folosită, reexaminată în lumina faptelor aşa cum ne sînt cunoscute azi, valorificată cu aceleaşi criterii severe ale științei istorice actuale şi în lumina datelor comparative privind asemenea domenii din alte țări.
Pe măsură ce ne apropiem de epoca actuală, condițiile şi spiritul cercetării urmează să se schimbe. Dintr-o simplă critică documentară, în care cercetarea de fond lasă locul predominant documentului ca atare, istoria e obligată a începe să urmărească dezvoltarea ideilor, a disciplinelor, a influențelor, valoarea expresivă a limbii de prezentare, acțiunea directă, ca fapt de cultură vie, a producției matematice.
Sarcina istoricului se amplifică şi se complică totodată cu problemele care ating sensul adinc al operei înfăptuite de oamenii de ştiinţă.
Cantități, măsurători, numere, relații între ele aparțin de multe mii de ani experienței cotidiene a omului, implicînd prin aceasta, în cele mai elementare forme de cultură, o ştiinţă matematică.