ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN VOL.1 - NICOLAE BANESCU

NICOLAE BANESCU

Nicolae P. Bănescu (16 decembrie 1878 – 11 septembrie 1971) a fost un istoric român, ales membru titular al Academiei Române în 1936.
S-a născut la Călărași, fiind al treilea dintre cei 14 copii ai lui Petre Bănescu, avocat, și ai soției sale Ecaterina, născută Drăgulănescu. După ce și-a petrecut copilăria la Găești, a urmat între 1889 și 1996 [sic: textul original indică 1996] Liceul Sfântul Sava din București. Și-a continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1901, după care a predat la Liceul Carol I din Craiova și la Liceul I.C. Brătianu din Pitești. În 1907 a fost numit de Spiru Haret, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, inspector școlar în județul Argeș, apoi în București și, în același timp, director și profesor la Liceul Dimitrie Cantemir și profesor la liceele Matei Basarab, Gheorghe Lazăr și Sfântul Sava.
Între 1910 și 1912, Bănescu a urmat cursurile Universității Ludwig-Maximilians din München, unde a obținut în iulie 1914 titlul de doctor în studii bizantine, cu teza Die Entwicklung des griechischen Futurums von der frühbyzantinischen Zeit bis zur Gegenwart, elaborată sub îndrumarea lui August Heisenberg. Între 1912 și 1914 a fost directorul Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, iar în vara anului 1913 a participat la al Doilea Război Balcanic ca ofițer în rezervă. Când România a intrat în Primul Război Mondial, în 1916, de partea Aliaților, s-a înrolat în Armata Română de uscat cu gradul de locotenent. Între 1917 și 1918 a fost director de studii la academia militară din Dorohoi. În 1919 a fost numit profesor de studii bizantine la Universitatea din Cluj; între 1924 și 1926 a fost rectorul universității, iar în 1928 a îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din Cluj. În 1938 a trecut la catedra de studii bizantine a Universității din București, pe care a condus-o până la pensionarea din 1946. După asasinarea lui Nicolae Iorga în 1940, a condus Institutul de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene până în 1948.
Bănescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1920 și membru titular în 1936; între 1946 și 1948 a fost vicepreședinte al Academiei. Alături de peste alți 100 de membri, a fost exclus din Academie în 1948 de regimul comunist, dar a fost reprimit în 1990, după ce murise la București în 1971, la vârsta de 92 de ani. O stradă din Craiova îi poartă numele.