ISTORIA CULTURII SI CIVILIZATIEI VOL.5 - OVIDIU DRIMBA

DECLINUL LUMII ANTICE Cultura şi civilizația Evului Mediu european este o sinteză a unor componente (celtică, germanică, bizantină, islamică) adăugate fondului latin - care asimilase elemente elenistice, - modelat ulterior de ideologia și instituțiile creștinismului. Ceea ce urma să devină, nu doar o realitate geografică, ci și o (relativă) unitate politico-culturală numită,,Europa" şi care începe să se definească chiar din Evul Mediu timpuriu, îşi are de fapt originea în perioada de declin a Imperiului roman.
Dezmembrarea Imperiului, începută sub Dioclețian (293) a fost definitivată în 395 de Theodosius; după care, Iustinian va reuși să restabilească unitatea Imperiului, dar parțial și pentru scurt timp.
Imperiul roman de Răsărit îi va supraviețui cu un mileniu celui de Apus, dar va fi fondat în mare măsură pe coordonate greco-orientale. Tradițiile romane vor fi, progresiv, abandonate.
- - Oficial, sfârşitul Imperiului roman de Apus este datat 496; anul când ultimul împărat Romulus Augustulus în vârstă de 13 ani este detronat de generalul barbar Odoacru, care îşi ia titlul de rege al Romei. Evenimentul n-a avut un ecou deosebit, a trecut aproape neobservat; căci declinul Imperiului începuse cu mult înainte de această dată. Starea sa de cvasiagonie era determinată de crize profunde, care operaseră pe cinci planuri.
Mai întâi, o criză politică.
Statul devenise în același timp atotputernic și neputincios. Autoritatea imperială rămăsese, demult, doar o aparență discreditată.
Imperiul era redus aproape numai la teritoriul Italiei, - în timp ce pe scena politico-militară a Occidentului se afirmau tot mai hotărât popoarele germanice. Încercând să facă față dezordinilor interne şi pericolelor de dinafară, Imperiul se transformase într-o monarhie de tip oriental o monarhie absolută, birocratică și aureolată de sacralitate, intervenind în toate problemele care înainte fuseseră de 1 Termenul folosit la început pentru a indica numele a cel puțin cinci eroine ale unor străvechi mituri greceşti - a ajuns în sec. V i.e.n., după victoria contra perșilor, să circumscrie o zonă geografică, cea a Greciei, contrapusă cu orgoliu celei asiatice. În secolul următor reapare în viziunea tripartita Europa-Asia-Africa. În sec. XVI limitele geografice fundamentale ale Europei sunt definitivate - dar fără includerea Rusiei. Abia în prima jumătate a sec. XIX geograful Karl Ritter admite ca limită orientală Munţii Urali (excluzând lanțul Caucazului și Marea Caspică).