GAZETA MATEMATICA SI FIZICA 1958 SERIA B, NR.1, 3-5, 7-12 (10 REVISTE) - V. ATANASIU SI COLAB.

PRINTRE ramurile fizicii care în ultimele decenii au luat o dezvoltare considerabilă, uneori chiar nebănuită, se numără şi acustica.
La începutul acestui secol mulţi oameni de ştiinţă considerau acustica o disciplină închisă, în care nu se mai pot găsi probleme noi de rezolvat şi care nu mai oferă nici un domeniu nou de cercetare. De aceea pînă de curînd acest capitol nu atrăgea atenţia fizicienilor şi de obicei, în tratatele de fizică destinate învăţămîntului mediu, cît şi celui superior, se trecea destul de repede peste fenomenele acustice, fără să li se acorde vreo importanţă deosebită. Descoperirea tuburilor electronice însă, crearea posibilității de înregistrare, de reproducere şi de amplificare a sunetului, dezvoltarea radiodifuziunii şi a cinematografului sonor, posibilitatea de a combate zgomotele dăunătoare, ca şi folosirea ultrasunetelor în atîtea domenii, au deschis noi şi vaste perspective acusticii.
Admiţînd concepţia marelui fizician Lord Kelvin, care considera că « un fenomen nu este cunoscut de cît atunci cînd poate fi exprimat printr-un număr, ca rezultat al unei măsurători », se poate fixa chiar cu precizie în timp, data punerii bazei acusticii moderne. Este anul 1927, an în care a fost creat primul aparat electronic de măsură a mărimilor fizice ale sunetelor. De atunci, acustica s-a dezvoltat în mod continuu, ajungînd astăzi o ştiinţă complexă, cu aplicaţii importante în numeroase domenii de activitate umană.
De la un domeniu restrins, care cuprindea un număr limitat de probleme legate în special de producerea sunetelor muzicale (bare şi coarde vibrante, tuburi sonore) şi de modul de percepere a sunetului (fiziologia auzului), acustica îmbrăţişează astăzi un vast domeniu de cercetare şi aplicaţii. În ultimele trei decenii au fost create noi ramuri ale acusticii: electroacustica, ultra acustica, hidroacustica, acustica arhitecturală, geoacustica. Acustica modernă nu se ocupă numai cu sunetele, ci şi cu acele vibraţii mecanice, care datorită frecvenţei lor nu sînt percepute de organul auditiv al omului: infrasunetele şi ultrasunetele.
Lărgirea domeniului acusticii a impus revizuirea definiţiei pe care o av ca în trecut această disciplină. Dacă cercetăm un tratat mai vechi, de fizică sau o enciclopedie editată cu ani în urmă, vom întîlni foarte frecvent definiţia: « Acustica este ştiinţa sunetului », incluzind producerea transmiterea şi efectele lui, iar sunetul era definit ca « o formă a energiei vibratorii care produce senzaţia de auz ».