DUNAREA, MAREA NEAGRA SI PUTERILE CENTRALE - SERBAN RADULESCU-ZONER

SERBAN RADULESCU-ZONER

Șerban Rădulescu-Zoner (29 mai 1929, București – 14 martie 2012, Moroeni, județul Dâmbovița) a fost un istoric și om politic român.
Născut la București, Rădulescu-Zoner a activat în Tineretul Național Liberal între 1945 și 1947. Pe când era elev la Liceul Cantemir Vodă, a participat la demonstrațiile promonarhiste din 11 februarie și 8 noiembrie 1945. În timpul campaniei electorale din 1946 a lipit afișe și a distribuit manifeste. În 1948, după instaurarea regimului comunist, a devenit fugar și s-a ascuns timp de unsprezece ani.
Arestat în 1959, a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru infracțiunea politică de „complot împotriva ordinii sociale”. A trecut prin închisorile din Ploiești, Galați și Jilava, precum și prin coloniile de muncă forțată de la Salcia, Stoienești și Strâmba, din sistemul lagărelor din Balta Brăilei. A fost eliberat prin decret în 1962, după care a refuzat orice colaborare cu Securitatea. A refuzat chiar să semneze hârtia obișnuită de eliberare, prin care foștii deținuți promiteau că vor colabora cu autoritățile, aruncând-o în schimb în fața ofițerului și cerând să fie trimis înapoi în închisoare.
Rădulescu-Zoner era doctor al Universității din București. Angajat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, a fost concediat în 1975, în timpul revoluției culturale a regimului Nicolae Ceaușescu, și trimis la Muzeul Național de Istorie a României. A fost reîncadrat la institut în 1990, după Revoluția din decembrie 1989, și a rămas acolo până în 1996. Între timp a revenit în politică, îndeplinind două mandate în Camera Deputaților, între 1992 și 2000. A reprezentat mai întâi Convenția Democrată din România, apoi Partidul Național Liberal, pe care l-a părăsit spre sfârșitul mandatului, refuzând să lucreze cu colegi „oportuniști”, precum Valeriu Stoica. Între 2001 și 2007 a condus Fundația Alianța Civică.
Pe plan politic, lustrația foștilor oficiali comuniști a fost pentru Rădulescu-Zoner o prioritate. Ca istoric, a încercat să înțeleagă ce s-a întâmplat cu România și cu locuitorii ei după ce a intrat în sfera de influență sovietică. Lucrarea sa târzie, A fost un destin. Amintiri, mărturii, dezvăluiri (2003), o carte de memorii de peste 500 de pagini, relatează povestea vieții sale. Ea include fragmente din dosarul său de Securitate, precum și liste cu cei care l-au denunțat, bătut și hărțuit, dar și cu cei care l-au ajutat și adăpostit. Printre celelalte cărți se numără: România și Tripla Alianță. 1878–1914 (coautor, 1979); Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale: 1878–1898 (1982); Bucureștii în anii primului război mondial (în colaborare, 1993); Instaurarea totalitarismului comunist în România (în colaborare, 1995); și Scrieri politice. 1990–2006 (2007).