DIN ISTORIA TEORIEI SI A CRITICII LITERARE ROMANESTI VOL.1 1812-1866 - GEORGE IVASCU

GEORGE IVASCU

George Ivașcu (forma cea mai răspândită a numelui Gheorghe I. Ivașcu; 22 iulie 1911 – 21 iunie 1988) a fost un jurnalist, critic literar și militant comunist român. Pornit ca filolog și bibliotecar la Universitatea din Iași, a fost atras în politica antifascistă de stânga, câștigând în același timp recunoaștere ca redactor de ziar și ca jurnalist de politică externă. Ca redactor al revistei Manifest, s-a confruntat deschis cu Garda de Fier și cu fascismul în general. La mijlocul anilor 1930 a devenit membru al Partidului Comunist din România (PCdR), deși și-a păstrat în privat îndoielile cu privire la îmbrățișarea stalinismului. Cu toate că se bucura de protecția savantului mai vârstnic George Călinescu, Ivașcu a fost persecutat și a trăit în ascundere în primii doi ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. A reapărut ca student corespondent sub pseudonim, apoi ca secretar de redacție al revistei Vremea, pe care a îndepărtat-o treptat de fascism. În paralel, a colaborat și la presa clandestină de stânga și a sprijinit grupurile de rezistență, pregătindu-se pentru o victorie a Aliaților.
La scurt timp după lovitura de stat proaliată din august 1944, Ivașcu a fost repartizat la Ministerul Informațiilor și a lucrat în agitprop. Cariera sa în birocrație a continuat o vreme sub regimul comunist (instaurat în primele zile ale anului 1948), dar Ivașcu s-a trezit curând expus unor acuzații de perfidie, a fost marginalizat și, în cele din urmă, anchetat. În mare parte din cauza unei confuzii de identitate, a fost judecat pentru fascism și crime de război și a petrecut aproape cinci ani în detenție. Eliberat și reabilitat de același regim, presupusele sale compromisuri atât cu fascismul, cât și cu comunismul au stat de atunci în centrul unor controverse. A fost confirmat și ca informator al Securității, lucru de care unii dintre foștii săi colegi de detenție bănuiseră întotdeauna.
În ultimii ani de viață, Ivașcu a profitat de liberalizare și, ca redactor al publicațiilor Contemporanul, Lumea și România Literară, le-a permis talentelor nonconformiste să se exprime cu încredere. I se atribuie meritul de a fi promovat cariera unor tineri critici precum Nicolae Manolescu, precum și de a fi recuperat autori reprimați precum Ștefan Augustin Doinaș și Adrian Marino. Ivașcu însuși a oscilat între comunismul național și marxismul occidental. Și-a luat doctoratul cu o teză care acoperea întreaga perioadă clasică a literaturii române, stârnind polemici din cauza presupusei sale susțineri a propagandei național-comuniste. În paralel, toleranța sa față de disidență a iritat regimul, iar Ivașcu a fost silit să accepte și chiar să promoveze cenzura comunistă în ultimele două decenii de viață.