Cartea "DESPRE UNIVERSALII. EDITIE BILINGVA ROMANA-LATINA" scrisa de WILLIAM OCKHAM

WILLIAM OCKHAM

William de Ockham, în latină Gulielmus Occamus, (n. 1287, Ockham⁠(d), Guildford⁠(d), Surrey, Regatul Angliei – d. 9 aprilie 1349, München, Ducatul de Bavaria) a fost un filosof, moralist și scriitor politic englez de formație franciscană, considerat printre cei mai influenți gânditori din secolul al XIV-lea. El a promovat prin teoriile sale o concepție nominalistă, care respingea ideea existenței universaliilor (esențelor supraindividuale). Argumentarea sa era bazată pe concepția conform căreia universaliile sunt produsele gândirii umane abstracte și deci nu au o existență extra-mentală, realizând astfel o imagine a unei lumi a ființelor contingente.
Este autorul briciului lui Ockam, astfel fiind unul dintre marii filozofi ai științei. Briciul lui Ockham, numit și Lama lui Occam sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmații științifice. Lui William de Ockham i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicație pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu își găsește formularea deseori în felul următor: "entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar".
Ockham este uneori considerat ca fiind un reprezentant al conceptualismului și nu al nominalismului, pentru că în timp ce nominaliștii susțineau că universaliile sunt doar niște cuvinte, nume pentru realitățile existente, conceptualiștii susțineau că sunt reprezentări mentale, care au o existanță individuală, fie și numai în mintea umană.
O contribuție foarte importantă a fost adusă de William Ockham în domeniul logicii. Finalitatea acesteia este de a organiza și clarifica reprezentările mentale. De acum celebrul brici al lui Ockham va însemna simplificarea explicației în cât mai puține cauze și variabile.
Etica ockhamiană cuprinde mai multe teme. Pe de o parte, aceasta este o etică bazată pe principiul voinței. Astfel, importanța covârșitoare cade asupra intenționalității imanente a acțiunilor și nu asupra comportamentului exterior. Pe de altă parte, virtutea morală este una care nu are menirea de a duce implicit la salvarea sufletului, ci are nevoie și de prezența unui har divin (starea de grație), fără care mântuirea ar rămâne doar iluzorie.