CEZAR PETRESCU - MIHAI GAFITA

MIHAI GAFITA

Mihai sau Mihail Gafița (în franceză Mikhaï Gafitza; 21 octombrie 1923 – 4 martie 1977) a fost istoric literar, critic, editor și romancier pentru copii român, cunoscut și ca activist și om politic comunist. Și-a început cariera în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu texte publicate într-o revistă pentru tineret editată de Universul. În perioada studiilor la Universitatea din București s-a implicat în agitația de stânga, aderând la Partidul Național Popular și devenind președinte al secțiilor sale de tineret, precum și al Uniunii Naționale a Studenților din România. Primit cu brațele deschise de Partidul Comunist Român (numit atunci Partidul Muncitoresc), Gafița s-a afirmat ca unul dintre interpreții literaturii române ai acestuia și a excelat mai ales ca biograf al scriitorilor. La sfârșitul anilor 1940 a îmbrățișat realismul socialist, cu un fanatism remarcat în public, dar a lucrat și pentru reabilitarea unor autori căzuți în dizgrație, precum Ion Vinea. A fost implicat în mod controversat în atragerea scriitorului apreciat Cezar Petrescu, pe care l-a convertit la comunism și l-a încurajat să-și rescrie romanele în manieră realist-socialistă; Gafița s-a alăturat și rândurilor cenzorilor comuniști, eliminând mii de pagini din ultimul roman al lui Petrescu.
La mijlocul anilor 1960, Gafița era directorul unei edituri de stat, Editura pentru Literatură, și se îndepărta de scrisul politic, fiind lăudat pentru monografiile sale despre Petrescu și Duiliu Zamfirescu. Poziția sa stalinistă a fost slab primită în vremea apariției național-comunismului, care a favorizat inițial o liberalizare culturală. Gafița a reușit să supraviețuiască politic; a format un parteneriat durabil cu romancierul neconvențional Marin Preda, iar în 1970 cei doi au preluat conducerea reînființatei edituri Cartea Românească. Hotărârea declarată a lui Gafița de a se apropia de scriitorii disidenți i-a atras atenția Securității și l-a lăsat expus în timpul întoarcerii neostaliniste consacrate prin Tezele din iulie (1971). Ea a fost pusă la încercare și de romancierul anticomunist Paul Goma, cu care Gafița a avut un conflict major și despre care a dat informații Securității.
Culegerile de eseuri critice ale lui Gafița au continuat să fie scrise dintr-o perspectivă marxistă. Ele au fost publicate la mijlocul anilor 1970 și i-au adus aprobare, deși nu și apreciere unanimă, pentru explorările în cultura literară a secolului al XIX-lea, precum și pentru umorul lor blând. Autorul a murit strivit, alături de poetul Anatol E. Baconsky, în cutremurul din martie 1977. A lăsat în urmă o moștenire tulburată, fiind blamat pentru rolul de cenzor, dar apreciat în continuare pentru cercetarea sa biografică. A fost urmat de doi fii, Gabriel și Mihnea Gafița, amândoi având cariere în lumea literelor. Activitatea lui Gabriel în serviciul diplomatic a fost umbrită de controverse, după dezvăluirea faptului că devenise informator al Securității după moartea tatălui său.