CAPUL DE ZIMBRU - VASILE VOICULESCU

Publicate in volum postum, in 1966, scrise între anii 1946-1958, povestirile lui Vasile Voiculescu impreună cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară..., apărute cu doi ani mai devreme, si romanul Zahei orbul, din 1970, alcătuiesc cea de a doua secvență a creației, cea a maturei consacrări printre marii clasici ai literaturii române.
Poetul debutase relativ tirziu în volum, la 32 de ani (Poezii, 1916) şi celelalte plachete care au urmat (Din Ţara Zimbrului, Pirgă, Poeme cu îngeri, Destin, Urcus, Întrezăriri) nu au reuşit.
să-l impună ca poet de certă originalitate și pentru că universul poeziei sale se înscria, prin coordonatele generale, în direcţia tradiționalistă, ea însăşi o mişcare difuză, fără proeminenţe.
Deşi nu-i cu nimic mai prejos decit poezia lui Ion Pillat şi cumulează experiențe creatoare rafinate, poezia lui V. Voiculescu era parcă numită să intre în faldurile de umbră ce acoperă întotdeauna fundalurile epocilor literare, chiar şi a celor mari.
Dar au venit Sonetele închipuite și Povestirile ca să repună în discuție originalitatea şi valoarea întregii creațit a lui Vasile Voiculescu deoarece acestea sînt pe de o parte o treaptă nouă dar și o reluare, o ridicare spre expresivitate plenară a unor constante evidente ale operei anterioare. Biografia lirică a lui Vasile Voiculescu seamănă cu cea a lui Alexandru Macedonski, unul din maeştri săi din tinereţe ce i-a acordat un iluminat catren:,,Sub ceru-n veci întunecat / Trăieşti o viață intristătoare... Răsai ca soare întîrziat, / Insă răsai tot soare".
Debutul nesemnificativ este urmat de experiențe în care, pe măsura cristalizării unei gîndiri estetice personale, se face din ce în ce mai auzit timbrul unic. Ca şi la Macedonski, am putea vorbi de o ruptură ce are ca graniță volumul Intrezăriri. In deosebi inscripțiile" prevestesc ultimul volum ca aspirație spre armonie ilustrată in final prin cultivarea sonetului.