BISERICA STAVROPOLEOS - RAZVAN THEODORESCU

In inima Capitalei, într-un cartier în care aproape fiecare colţ evocă succesivele epoci de istorie a Bucureştilor, la cîțiva pași de vechiul Pod al Mogoşoaiei - Calea Victoriei de azi şi nu departe de împrejurimile fostei Curți Domneşti, copleşit de construcțiile moderne, descoperit însă, de fiecare dată, cu aceeaşi emoţie şi încîntare de către toţi iubitorii de frumos, se află unul dintre monumentele cele mai cunoscute, mai bine păstrate, mai expresive şi mai armonios concepute din intreaga artă medievală tîrzie românească, biserica fostei mănăstiri Stavropoleos.
Al XVIII-lea veac, în a cărui primă jumătate se plasează ctitorirea monumentului bucureştean, reprezintă în istoria politică şi în cultura munteană epoca unor prefaceri adinci, sortite a-şi lăsa o durabilă pecete. Regimul turco-fanariot, reprezentat prin domni recrutați dintre familiile greceşti sau grecizate ale Stambulului, a adus Moldova şi Ţara Românească în pragul unei încleştări de lungă durată între vechi şi nou, între concepţiile şi modul de viaţă încă medievale ale societăţii româneşti şi influențele pe care aceasta le resimțea tot mai accentuat deşi încă contradictoriu şi nediferenţiat din partea gîndirii şi culturii apusene, în care se împleteau în acel timp ecourile renascentiste, ideile raţionaliste şi cele ale iluminismului.
Cei dintii ani ai veacului al XVIII-lea, ca şi ultimele decenii ale celui anterior - vremea domniei fastuosului suveran, abilului diplomat şi ctitorului neobosit care a fost Constantin Brâncoveanu (1688-1714) - cunoscuseră o deosebită efervescenţă culturală, sintetizînd în chip strălucit în ceea ce obişnuim a numi un stil, toate căutările precedente. Coloritul bogat al picturii, arabescul complicat zugrăvit sau sculptat şi motivele ornamentale venite din părțile Răsăritului, o dată cu greco-orientala «Esopie », cu poveştile persane sau cu romanele populare, se împleteau în arta şi în cultura românească a epocii brîncoveneşti cu formele şi spiritul Renaşterii tîrzii pătrunse fie prin intermediul Transilvaniei, fie prin cărţile de mare circulaţie în lumea Apusului, fie, în sfîrşit, prin contacte directe ale unor intelectuali români de felul stolnicului Constantin Cantacuzino, de pildă, cu atmosfera occidentală, italiană mai cu seamă.