BASMELE ROMANILOR VOL.1-5 - PETRE ISPIRESCU, DUMITRU STANESCU, ION POP-RETEGANUL, ALEXANDRU VASILIU, I.C. FUNDESCU, N.D. POPESCU, MIHAI EMINESCU

ISBN/COD:978-606-588-004-7
Editura: BUCURESTI
An apariție: 2010
Colecția: O COLECTIE NEMURITOARE
Limba: romana
Nr. Pagini: 1275
Tip copertă: Cartonată (Hardcover)
Dimensiuni carte:19.0 x24.0 x11.0

Distribuie

Disponibilitate:Stoc epuizat

Aceasta carte "BASMELE ROMANILOR VOL.1-5" scrisa de autorul(i) PETRE ISPIRESCU, DUMITRU STANESCU, ION POP-RETEGANUL, ALEXANDRU VASILIU, I.C. FUNDESCU, N.D. POPESCU, MIHAI EMINESCU a fost publicata de editura BUCURESTI in anul 2010. Cartea este scrisa in limba romana si are 1275 de pagini cu coperta tip Cartonată (Hardcover). Cartea are urmatoarele dimensiuni 19.0 cm x 24.0 cm x 11.0 cm (Lungime x Latime x Inaltime)

ION POP-RETEGANUL

Ion Pop-Reteganul (n. 10 iunie 1853, Reteag, districtul Năsăud – d. 3 aprilie 1905, Reteag) a fost un pedagog, prozator, publicist și folclorist, reprezentativ pentru epoca sa, apreciat de Ion Mușlea drept „cel mai mare folclorist al Ardealului.”

I.C. FUNDESCU

I.C. Fundescu (n. 1836, Pitești – d. 1904) a fost un versificator și prozator român.
A rămas cunoscut pentru două culegeri de basme care au fost elogiate de cărturarii B.P. Hasdeu și Ilarie Chendi. A făcut studiile la Pitești și în anul 1857 a devenit secretar și inspector în Comitetul teatrelor, unde a lucrat timp de 12 ani. A fost redactor la Pepelea, Teatrul, Telegraful, Tombatera și a colaborat la Dâmbovița, Naționalul, Românul, Satirul. Pe lângă nuvele, versuri sau chiar câteva încercări de roman, I.C.Fundescu a publicat volumele Literatură populară. Basme, orații, păcălituri și ghicitori în anul 1867 și Anecdote, păcălituri, basme, orații și ghicitori în anul 1896.
Telegraful de București, cotidian politic, istoric și literar, apărut la 1 aprilie 1871, l-a avut pe I.C. Fundescu redactor-șef (4 ian. 1876 - dec. 1881) apoi director (ian. 1882 - 31 aug. 1888). În anul 1876, a apărut la București „Calendarul Telegrafului”, redactat de I. C. Fundescu, în care au fost publicate materiale cu caracter anecdotic și umoristic.

MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat cea mai influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele apărute în revista Convorbiri literare a societății Junimea. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori.
Reprezentat al romantismului târziu, poezia sa înregistrează noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza include elemente sociologice. Temele recurente sunt natura (privită prin prisma folclorului autohton), dragostea, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului. Encyclopædia Britannica notează că Eminescu „a transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești”, influențând decisiv generațiile următoare de scriitori.
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești. După studii gimnaziale la Cernăuți, unde a debutat la 16 ani cu poemul De-aș avea,a studiat filozofia la Universitățile din Viena și Berlin. În această perioadă a intrat în contact cu sistemele filosofice ale lui Kant și Schopenhauer, dar și cu textele sacre orientale (Ramayana, Mahābhārata și Vedele).
Activitatea sa jurnalistică a debutat la Curierul de Iași (1875–1877), continuând la Timpul, oficiosul Partidului Conservator. Articolele sale reflectau o viziune conservatoare și naționalistă, comună multor intelectuali europeni ai epocii, fiind un critic acerb al liberalismului burghez.
Sănătatea sa s-a deteriorat începând cu anul 1883. Deși simptomele au fost interpretate în epocă drept neurosifilis, cercetările moderne sugerează o tulburare bipolară și o posibilă intoxicație cronică cu mercur, folosit în tratamentele vremii. Eminescu a decedat la 15 iunie 1889 în sanatoriul doctorului Șuțu și este înmormântat la Cimitirul Bellu. Manuscrisele sale (46 de volume) au fost dăruite Academiei Române de către Titu Maiorescu în 1902. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române în anul 1948.